În satele uitate-n răscrucile din munți
Doar clopote bătrâne mai tulbură tăceri
Și lacrima de dor, a celor triști, cărunți,
Ce-și duc amarul zilei sub crucea de poveri.
Zăvorul de la poartă l-a-nțepenit rugina,
Poștașul trece rar, scrisorile-s puține,
O zi e cât un veac, îi macină rutina,
Prezentul se deșiră-n risipă de suspine.
În duh de rugăciune, privire-ncețoșată,
În duh de rugăciune, privire-ncețoșată,
Invinși de ani si boli, așteaptă, poate mâine,
Feciorul dus departe, va fi să bată-n poartă.
Adună-n barbă lacrimi mâncând un colț de
pâine.
E ocupat probabil, își spune mama-n gând,
Privind tablou-n care băiatul îi zâmbește,
Se scurg stropi mici, fierbinți, pe fiecare
rând,
Citind scrisoarea-n care îi spune c-o
iubește.
Neputincios tătucul privește-ngândurat,
Și-și sprijină-n baston firavul trup, slăbit,
Să fi uitat de noi? Măcar de-ar fi păstrat,
Icoana amintirii și-ar ști cât ne-a
lipsit.
Ce grea e-nsingurarea, aproape-un fel de
moarte
Și cui să i te plângi, când dorul e-un blestem
?
E cerul pamântiu , revino, cât se poate,
Iubite fiu, ne-auzi? Cu glasul stins te chem!