Îți poposesc discret din când în când în minte,
Cu-apusuri nepereche și cu-n surâs formal,
Încerci să-nnozi absențe, nimicuri din cuvinte,
Pe care fără noimă ți le-am rostit banal.
Mi-ai fost cândva dorință, aripă a visării,
Azi toaca ruginită anunță nepăsare,
Cu îngerii închin pocalele uitării,
Semnez indiferență pe ultima scrisoare.
De-ar fi să te compun dintr-un fior frenetic
Ar trebui himere să le dezbrac de fum,
Să-nviorez culori din anotimp anemic
Și-umbroase amintiri să le dezgrop din scrum.
Ne vom vedea cândva pe-o stradă la-ntâmplare,
Vei scrie lungi răvașe, dar fără conținut,
Tăceri anesteziate îți vor părea bizare
Și-un clopot tânguit va amuți în lut.
Sunt gânduri amorțite venite în convoi,
Rotite-n cercuri strâmte c-o ultimă suflare,
Sub pelerina nopții, în rugăciuni de ploi,
Albi fluturi clandestini te cern cu nepăsare.
Ți-am încuiat portița, nicicând n-ai să-mi
lipsești,
Ia-ți umbra-nchipuirii și tolba cu suspine,
Renunță la iluzii, nu vreau să mă iubești,
Mă mut pe-un curcubeu de vise, fără tine!