marți, 2 iulie 2013

O ULTIMA RISIPĂ





 Azi mi-e pustiu în suflet și trag de sfoara vieții  
 Nălucile perfide în smoală îmbrăcate,
 În așteptări amare mă bântuie scaieții,
 Constrângeri de tăcere apasă disperate.
 
 Nu-i loc de amintire, nu-i loc pentru iertare,
 În triste calendare se îmbulzesc doar ploi,
 Ne risipim iubirea-n blestem de nepăsare,
 Doar umbrele perfide stau strajă între noi.
 
 Dantele de-ntuneric te-ascund în nefiresc
 Și-n clipa deznădejdii cât te-aș dori în vise,
 În altă parte unde să știu să te găsesc,
 Te strig, te-alung, te chem printre zăbrele-nchise.
 
 E-atâta dezbinare și zilele-s confuze,
 Iar ne mințim potrivnic pe separate țărmuri,
 Dă-mi totul înapoi, sărutul de pe buze,
 Azi  a venit scadența tristeților din resturi.
 
 Absențe pretutindeni și răni de remușcare,
 În colțuri de batistă se scurge orice clipă,
 Îngheață și secunda în joc de furnicare
 Și duc poveri absurde, o ultimă risipă.
 
 

  

ÎNTREABĂ MACII





.
 De-ți va plânge raza lunii peste noaptea așteptării

 Și-n furtună de regrete cerul se va-ntuneca, 
 Tu încătușează doru-n anotimpul nepăsării,
 Poate îngeri prin descântec sufletu-ți vor vindeca. 
 
 Amintirea resemnată printre umbre fără număr
 Roagă vântul s-o închidă în clepsidre de tăceri,
 Lasă lacrima să spele cu smaralde, flori de măr,
 Dorurile tale toate, ninse-n mai de primăveri.

 Plâng mâhniți de întristare fluturi fără de-adăpost,
 Cerul frânge clipa-n care cu uitare-ncerci să ștergi
 Șina trenului ce duce nicăieri și fără rost,
 Iar durerea săpa geruri vrând iubirea s-o dezlegi. 

 În oglinzile-nserării ne mințim că nu ne pasă, 
 Însă dorul greu suspină zăvorât în necuvinte,
 Noi apunem în cenușă condamnați ca-ntr-o pedeapsă,
 Răstignite printre șoapte stau aducerile-aminte. 
 
 Biciuiți de întristare îngropăm parfum de vise,
 Și în noaptea fără nume ne-ndreptam spre nicăieri, 
 Ard făclii de amintire printre gânduri interzise, 
 Ne iubim? Întreabă macii, care sângeră stingheri!